Negocierea colectivă în Danemarca

În Danemarca, toate aspectele importante legate de raportul de muncă, cum ar fi salariile, condițiile de muncă, formarea și pensiile, sunt reglementate de partenerii sociali prin negocieri colective recurente. Cele mai importante niveluri sunt cele sectoriale și cele de întreprindere, care interacționează într-o formă de coordonare denumită "descentralizare centralizată". Contractele colective sunt obligatorii.

Acoperirea negocierilor salariale colective a angajaților, la toate nivelurile

Note: ECS, companii din sectorul privat cu unități > 10 angajați (NACE B-S) – răspunsuri multiple posibile. SES, societăți > 10 angajați (NACE B-SxO) – răspuns unic pentru fiecare unitate locală: peste 50 % din angajații care fac obiectul unui astfel de acord [earn_ses10_01], [earn_ses14_01], [earn_ses18_01]; procent calculat prin împărțirea numărului de angajați care lucrează în unitățile locale în care mai mult de 50% dintre angajați sunt acoperiți de un contract colectiv de salarizare la numărul total de angajați din domeniul de aplicare al sondajului. * Date naționale: cifra include acoperirea în sectorul privat și public – 74% și, respectiv, 100%; Raportul privind piața muncii citat se bazează pe date de la Statistics Denmark, Eurostat, diverse agenții de stat și propriile asociații membre ale DA. Rata de acoperire a negocierilor colective se bazează, de asemenea, pe datele de la singura altă confederație de angajatori din sectorul privat din Danemarca, FAS. SES, Structure of Earnings Survey.

Singurele niveluri importante pentru negocierea colectivă în ceea ce privește salariile și timpul de lucru sunt cele sectoriale și comerciale, care sunt legate prin descentralizare centralizată.

Nivelurile negocierilor colective, 2022

Articularea

Interlegătura dintre nivelul central (adică sectorial) și nivelul local/întreprinderii este determinată de sistemul de salarizare din sector. În sistemul salariului minim (care acoperă 80% din sectorul privat), doar creșterile salariului minim sunt stabilite la nivel central, în timp ce creșterile salariale efective sunt negociate la nivel de companie. Astfel, salariul minim specificat în acordurile sectoriale nu reflectă aproape niciodată nivelul salariului real în întreprinderi. Salariile, însă, se pot schimba și în funcție de sector sau de situația de piață a companiei. Restul de 20% din sectorul privat este acoperit de sistemul normal de salarizare, în care toate problemele importante, cum ar fi salariile, sunt rezolvate la nivel central. Sistemul normal de salarizare este puternic asociat cu sectorul transporturilor. În sectorul public, negocierile au loc în principal la nivel central între autoritățile publice și marile coaliții de negociere ale sindicatelor din sectorul public și doar un număr mic de acorduri rămân de stabilit la nivel organizațional între autorități și sindicate. Astfel, negocierile salariale în sectorul public sunt mai aproape de sistemul normal de salarizare decât de sistemul de salariu minim.

Negocierile colective în sectorul privat și public au loc în primul trimestru, începând din ianuarie. După încheierea unui acord în sectorul privat, încep negocierile în companii. Valabilitatea unui contract colectiv a fost întotdeauna între doi și patru ani, în funcție de perspectivele economice. Cu cât perspectivele sunt mai incerte, cu atât perioada de valabilitate este mai scurtă. În ultimele două decenii, acordurile pe trei ani au fost norma. Sectorul privat și cel public desfășoară runde de negocieri la intervale eșalonate, astfel încât negocierile lor să nu aibă loc în același an.

Principalul mecanism este coordonarea verticală, denumită în Danemarca descentralizare centralizată, cu nivelul sectorial ca punct central. Acordul industrial (Industriens Overenskomst) în industria prelucrătoare stabilește ritmul în ceea ce privește nivelul preconizat al creșterilor salariale (dacă există), iar restul pieței muncii urmează acordul încheiat cu privire la această chestiune. În plus, există un anumit grad de coordonare între sindicatele de nivel superior/organizațiile patronale și cele de nivel inferior cu privire la așteptările salariale realiste de prezentat în timpul negocierilor.

În Danemarca nu există mecanisme de prelungire în ceea ce privește contractele colective.

În convenția colectivă sectorială din Danemarca, Acordul industrial care acoperă industria prelucrătoare, există o dispoziție privind abaterea de la acordul sectorial privind timpul de lucru și formarea continuă la nivel de întreprindere. Abaterea necesită acordul ambelor părți. Opțiunea de a conveni la nivel local asupra timpului de lucru este utilizată pe scară largă. În caz contrar, nu există mecanisme de derogare în contractele colective daneze.

În Danemarca, scopul principal al rezilierii unui acord care expiră este de a negocia unul nou. În practică, este necesar să se rezilieze un acord în conformitate cu dispozițiile acordului de bază între partenerii sociali, chiar dacă scopul este de a renegocia acordul anterior. În caz contrar, părțile nu ar fi eliberate de obligația de pace în temeiul fostului acord și nu ar putea susține noi cereri de schimbare cu amenințări de acțiune industrială.

Prin încheierea unei convenții colective, partenerii sociali convin, de asemenea, asupra unei clauze de pace care există în perioada de valabilitate convenită a acordului. Angajații sunt obligați de o obligație de pace și nu au voie să facă grevă pe durata contractului colectiv. În cazul în care se inițiază totuși o acțiune sindicală și un caz ajunge în fața Tribunalului pentru Litigii de Muncă din cauza încălcării contractului colectiv în vigoare, aceștia vor fi pasibili de plata amenzilor.

În Danemarca, toate aspectele vieții profesionale fac obiectul negocierilor colective. Pe lângă salarii și timp de lucru, formarea, învățarea pe tot parcursul vieții, formarea continuă, concediul de paternitate, concediul de educație, perioadele de pauză, concediul medical, prima zi de boală a copilului, zilele de bătrâni (zile libere pentru membrii mai în vârstă ai personalului), stresul și hărțuirea sunt pe agenda de negociere. În ultimele două decenii, subiecte care erau reglementate de legislație – cum ar fi concediul, stresul și hărțuirea – au fost, de asemenea, abordate de prevederi din contractele colective.