Acțiuni sindicale și litigii în Italia

Dreptul la grevă este consacrat în articolul 40 din Constituția italiană, care a intrat în vigoare în 1948. Într-adevăr, Statutul Lucrătorilor nu intervine direct în materie de greve, dar include grevele printre drepturile protejate privind comportamentul antisindical al angajatorilor în temeiul articolului 28 și interzice discriminarea bazată pe greve în temeiul articolului 15.

În tăcerea parlamentarilor, jurisprudența a produs numeroase hotărâri care au eliminat limitele exercitării dreptului la grevă (rămășițe ale sistemului juridic corporativ fascist) din codul penal italian.

Există numeroase reglementări în sistemul juridic italian care împiedică angajatorul să efectueze acte menite să limiteze dreptul la grevă, cum ar fi nulitatea concedierii cauzată de participarea la grevă.

Dreptul la grevă este considerat un "drept individual exercitat în mod colectiv", deoarece interesul urmărit de grevă are un caracter colectiv. Pentru ca greva să fie considerată legală, trebuie îndeplinite două cerințe: (1) întreruperea activității de muncă este organizată pe bază colectivă și este promovată de un sindicat sau de un grup de lucrători nesindicalizați pentru a proteja interesul colectiv; și (2) acțiunea sindicală are loc pe bază de voluntariat.

Exercitarea dreptului la grevă are ca rezultat suspendarea celor două obligații fundamentale ale raportului de muncă: salariatul are facultatea de a nu presta munca; iar angajatorul nu este obligat să plătească angajatul pentru timpul de lucru care nu a fost lucrat din cauza participării sale la grevă.

În ceea ce privește lucrătorii vizați, următoarele tipuri de greve pot avea loc în Italia:

• grevă generală (abținerea de la muncă care afectează toți lucrătorii din țară)

• grevă sectorială (abținerea de la muncă care afectează doar un sector economic sau o categorie de lucrători)

• grevă locală (abținere de la muncă care afectează numai lucrătorii dintr-o anumită zonă geografică)

• grevă la nivel de întreprindere (abținere de la muncă care afectează lucrătorii dintr-o anumită companie)

În ceea ce privește caracteristicile grevei, următoarele tipuri de greve pot apărea în Italia:

• grevă obișnuită (abținere de la muncă)

• greva albă (muncitorii, în loc să se abțină de la muncă, aplică fără minte regulamentul de muncă, provocând neplăceri și încetiniri)

• greve articulate (menite să modifice legăturile funcționale dintre elementele de producție, astfel încât să producă prejudicii maxime angajatorului cu pierderi minime de salariu pentru greviști)

• grevă intermitentă sau "sughiț" (implică lucrătorii care opresc munca pentru perioade scurte și neregulate)

• grevă rotativă sau "în șah" (diferite grupuri de lucrători sau departamente dintr-o organizație fac grevă pe rând)

În ceea ce privește motivele grevei, următoarele tipuri de greve pot avea loc în Italia.

• Grevă ordinară (abținere de la muncă în scopuri economice/profesionale).

• Grevă politică (abținerea de la muncă în scopuri politice). Este necesară o distincție între o grevă politică pură și o grevă politico-economică. Prima se referă la prevalența alegerilor politice sau a orientărilor politice generale, fără o pretenție economică precisă, în timp ce a doua vizează obținerea de intervenții politice care vizează în mod specific condițiile socio-economice ale lucrătorilor. Curtea Constituțională a declarat legitimă greva politică pură pentru prima dată în hotărârea sa nr. 123/1962. Potrivit instanței, tocmai "scopurile economice" ale grevei permit să se facă diferența între o grevă pur politică, ca simplă libertate a lucrătorului, și o grevă politico-economică, ca drept al lucrătorului.

• Greva de simpatie (abținerea de la muncă în solidaritate cu alte grupuri de lucrători, cu care există interese comune, sau cu un lucrător individual). Legea nr. 146/1990 reglementează dreptul la grevă în serviciile publice esențiale, indiferent dacă acestea sunt furnizate de administrația publică sau de întreprinderi private. Serviciile publice esențiale sunt cele care asigură drepturi protejate constituțional (cum ar fi drepturile la educație, sănătate, siguranță publică și mobilitate) sau ordinea publică și interesele publice. Acestea includ, de exemplu, transportul local, serviciile de urgență, spitalele, serviciul de pompieri, serviciile de infrastructură, examenele școlare finale. Criteriile generale sunt că trebuie respectată o perioadă de preaviz atunci când se declanșează o grevă și că trebuie asigurate servicii minime în cazul unei greve în aceste servicii, pentru a echilibra exercitarea dreptului la grevă și alte drepturi sau interese protejate. Serviciile minime pot fi stabilite prin contracte colective sau lege. A fost înființată o comisie națională specială pentru aplicarea legii privind dreptul de grevă în serviciile publice esențiale (Commissione di garanzia dell'attuazione della legge sullo sciopero nei servizi pubblici essenziali).

Se așteaptă comunicări din partea Ministerului Muncii și Politicilor Sociale cu privire la datele autodeclarate privind grevele.

Tabloul de bord al grevelor funcției publice este instrumentul prin care Serviciul Public, în conformitate cu prevederile Legii 146/1990, își îndeplinește obligația de a raporta toate informațiile privind grevele naționale din funcția publică, inclusiv datele de participare (sunt excluse grevele locale și/sau regionale).

• Ministrul administrației publice: Cruscotto degli scioperi nel pubblico impiego

Mecanisme colective de soluționare a litigiilor

Un conflict de muncă este definit ca fiind colectiv atunci când apare din conflictul dintre organizațiile patronale și organizațiile sindicale.

Direcția Generală Relații de Muncă și Relații de Muncă desfășoară activități de mediere în caz de conflicte de muncă și, în general, în crize corporative de importanță națională – adică implicând unități operaționale și de producție situate în mai multe regiuni. În special, direcția generală:

• desfășoară activități de mediere pentru stipularea și reînnoirea ANCN-urilor

• este competentă să gestioneze procedurile comune de examinare necesare pentru depunerea – la Direcția Generală Securitate Socială și Formare – a cererilor de autorizare a tratamentelor extraordinare de suplimentare salarială pentru reorganizarea și crizele întreprinderilor

• are competența de a desfășura faza administrativă a procedurilor de concediere colectivă în temeiul Legii nr. 223/1991

Pentru mai multe informații despre conflictele colective de muncă, a se vedea Ministerul Muncii și Politicilor Sociale (nedatat-a), iar pentru mai multe informații despre Direcția Generală Relații de Muncă și Relații Industriale, a se vedea Ministerul Muncii și Politicilor Sociale (nedatat-b).

Mecanisme individuale de soluționare a litigiilor

În sistemul judiciar italian, judecătorul de dreptul muncii identifică o secție specializată (instanțe de dreptul muncii) a fiecărei instanțe de drept comun pentru prima instanță, a fiecărei curți de apel pentru a doua instanță și a Curții Supreme de Casație pentru controlul legitimității cu competență de a judeca în chestiuni legate de dreptul muncii și de securitate socială.

Litigiile privind raporturile individuale de muncă, pe lângă hotărârile judecătorești, pot fi soluționate și prin conciliere: procedura prevăzută de lege prevede că deciziile pot fi luate de o comisie de conciliere prezidată de directorul direcției provinciale a muncii competentă teritorial și compusă din reprezentanți ai lucrătorilor și ai angajatorilor. Acest instrument de soluționare a litigiilor a fost avut în vedere pentru a ușura volumul de muncă al instanțelor de muncă și pentru a reduce întârzierile în procedurile acestora.

În plus, o altă formă destul de frecventă de conciliere are loc în practică prin intermediul comisiei de conciliere paritară prevăzută în multe contracte colective de muncă. La această procedură participă reprezentanții sindicatelor și angajatorilor, iar persoana care îndeplinește funcțiile de mediere este desemnată de sindicatul din care face parte salariatul.

Utilizarea mecanismelor alternative de soluționare a litigiilor

Nu este posibilă raportarea cu privire la frecvența cu care sunt utilizate forme alternative de soluționare a conflictelor de muncă în comparație cu instanțele de dreptul muncii, deoarece aceste date nu sunt disponibile.