Schimbări structurale pe piețele forței de muncă din UE: o generație de schimbări ale ocupării forței de muncă

Uniunea Europeană se confruntă cu provocări sociale, geopolitice și economice majore, inclusiv scăderea creșterii productivității și amenințările concurențiale emergente la adresa industriilor importante. Recenta busolă a competitivității a Comisiei Europene subliniază că structura industrială a Europei este ea însăși un obstacol pentru creștere, dominată de sectoare tradiționale cu niveluri relativ scăzute de investiții în cercetare și dezvoltare și perspective limitate de creștere rapidă.

Una dintre concluziile acestui raport este că UE nu a reușit să traducă o generație de modernizare profesională într-o performanță îmbunătățită a productivității. Viitoarea inițiativă privind uniunea competențelor se va concentra pe învățarea pe tot parcursul vieții și a adulților, pe crearea de competențe pentru viitor și pe portabilitatea competențelor la nivel transfrontalier, precum și pe atragerea și recrutarea de lucrători calificați din străinătate. Acest lucru ar putea contribui la valorificarea abundenței de talente a UE pentru a crește mobilitatea, a stimula inovarea și a stimula creșterea durabilă.

• Schimbările structurale de pe piețele forței de muncă ale economiilor moderne și avansate s-au manifestat în moduri similare, deși cu intensitate variabilă, în toate statele membre ale UE din 1995 până în 2024. În toate cele 27 de state membre, ponderea ocupării forței de muncă în servicii a crescut, iar cea a ocupării forței de muncă în industria prelucrătoare, agricolă și industria extractivă a scăzut.

• Construcțiile sunt singurul sector amplu în care tendința ponderii ocupării forței de muncă a variat de la un stat membru la altul în ultimele două decenii. În majoritatea statelor membre, ponderea sa a scăzut. În 2024, în UE erau cu aproape două milioane mai puțini lucrători în construcții decât înainte de criza economică mondială (înainte de 2007).

• Rata schimbărilor structurale de pe piețele forței de muncă din UE – măsurată prin rata de realocare a locurilor de muncă în sectoare largi – a avut o tendință de scădere de la criza economică mondială. Tendințe similare pe perioade de timp mai lungi au fost observate pe piețele forței de muncă din Statele Unite și Regatul Unit.

• Cel mai puternic vector de schimbare pe piețele forței de muncă din UE a fost modernizarea ocupațională. Acest lucru s-a întâmplat în toate sectoarele largi. Ponderea ocupării forței de muncă profesionale s-a dublat în UE în perioada 1995-2023, de la 11 % la 22 % în cele 12 state membre pentru care sunt disponibile date.

• Există mulți factori de schimbare structurală pe piețele muncii din economiile avansate. Schimbările tehnologice, în special informatizarea și digitalizarea, sunt cel mai citat factor determinant al cererii, dar instituțiile comerciale și ale pieței muncii și factorii de ofertă, inclusiv migrația și creșterea participării femeilor pe piața forței de muncă, contează. Combinația acestor factori variază de la un stat membru la altul, ceea ce duce la o varietate de modele de schimbare a ocupării forței de muncă la nivel național.

• Peste două treimi din noile locuri de muncă nete create în UE în ultimele trei decenii au fost ocupate de femei, contribuind la reducerea decalajului de gen în ceea ce privește ocuparea forței de muncă.

• Creșterea ocupării forței de muncă s-a consolidat în locurile de muncă bine plătite și a slăbit în locurile de muncă prost plătite. La nivelul UE agregat, schimbările de ocupare a forței de muncă au trecut de la polarizarea asimetrică în 1995-2008 la o modernizare din ce în ce mai mare în perioada de după criza economică mondială (2011-2024).

• Locurile de muncă din quintila superioară în funcție de remunerare au reprezentat întreaga creștere netă a ocupării forței de muncă în UE în perioada 2019-2024.

• Modernizarea ocupațională – o consecință a creșterii nivelului de educație și a ponderii tot mai mari a lucrătorilor cu studii terțiare – nu a fost însoțită de o creștere a productivității în UE. Creșterea productivității a încetinit constant din 1995.

• Există diferențe semnificative în ceea ce privește creșterea productivității în UE. Spre deosebire de statele membre care au aderat la UE înainte de 2004, în care creșterea productivității a stagnat în ultimele decenii, statele membre care au aderat după 2004 se confruntă cu creșteri ale productivității determinate de o trecere continuă către industriile de servicii, alături de o creștere continuă a producției. În statele membre post-2004, schimbările structurale – circulația lucrătorilor între sectoare – contribuie pozitiv la creșterea productivității, sugerând o realocare a forței de muncă către sectoare mai productive.

• Divergențele tot mai mari în ceea ce privește performanța productivității între Statele Unite și UE derivă în principal din creșterea mai rapidă a producției în sectorul serviciilor private din primul. Acest lucru se datorează investițiilor mai mari și valorificării mai eficiente a TIC în sectoare precum comerțul cu amănuntul, serviciile financiare, serviciile de informare și comunicații și serviciile profesionale, științifice și tehnice din Statele Unite.

• Adoptarea noilor tehnologii la locul de muncă a coincis cu creșterea ratelor de ocupare a forței de muncă și cu adăugarea a aproape 30 de milioane de lucrători la numărul de angajați ai UE în ultimele trei decenii. UE a devenit (din nou) o piață a muncii cu o participare ridicată. Prin urmare, politica ar trebui să se concentreze mai puțin pe spectrul șomajului tehnologic și mai mult pe creșterea ofertei, în special depășirea barierelor din calea participării pe piața forței de muncă în rândul grupurilor subreprezentate în prezent. Crearea de locuri de muncă atractive prin îmbunătățirea calității locurilor de muncă – crearea de locuri de muncă stabile și decente – contribuie la acest rezultat.

• UE nu dispune de un motor sectorial de creștere reînnoită a productivității. Industria prelucrătoare și serviciile private au îndeplinit acest rol până în 2008, dar au contribuit puțin la creșterea producției din 2011. Accentul sectorial al raportului Draghi și identificarea specializărilor cu potențial puternic de creștere în UE – de exemplu, tehnologiile curate, calculul de înaltă performanță și producția de materiale avansate – stabilesc potențiali factori.

• UE nu obține beneficiile pe care le-ar beneficia de pe urma îmbunătățirii capitalului uman. Cea mai mare parte a creșterii nete a ocupării forței de muncă în UE în ultimele trei decenii s-a înregistrat în locuri de muncă bine plătite și de bună calitate. Dar acest lucru nu a dus la îmbunătățirea performanței productivității.

• O mare parte din scăderea creșterii productivității UE se referă la modul în care factorii de producție sunt combinați pentru a genera produse sau servicii mai multe sau de o calitate mai bună (productivitatea totală a factorilor). Acest lucru sugerează că schimbările în modul în care este organizată și gestionată munca ar putea contribui la profitarea noilor generații de lucrători cu niveluri mai ridicate de educație și formare și cu acces la tehnologii digitale din ce în ce mai sofisticate. Statele membre, în cooperare cu partenerii sociali, au un rol semnificativ în această privință, prin reforme în domeniul investițiilor publice și al educației, precum și prin politici de ocupare a forței de muncă care acordă prioritate creșterii durabile bazate pe inovare.